Întunericul nu există. Este doar absența luminii. Frica nu există. Este doar absența încrederii.

Într-un ținut ars de soare, unde vântul spulbera nisipurile nesfârșite, trăia un tânăr pe nume Andrei. Îi era teamă de necunoscut, de singurătate, de drumul pe care nu-l putea controla. Se simțea pierdut, ca un fir de nisip purtat de vânt.

Într-o noapte, în vis, un bătrân cu ochii adânci ca dunele i-a spus:

– Dacă vrei să fii liber, trebuie să traversezi deșertul și să privești frica în ochi.

Dimineața, Andrei a pornit la drum.

Andrei pășea prin deșertul nesfârșit, iar fiecare pas pe nisipul arzător părea să-l tragă mai adânc, ca și cum solul însuși l-ar fi vrut captiv. 

Fricile lui erau ca furtunile de nisip – îi întunecau vederea, îi șuierau în urechi și îl făceau să rătăcească fără direcție.

De fiecare dată când voia să înainteze, un vânt nevăzut se ridica, aducând cu el șoapte din trecut: „Nu poți. E prea greu. Te vei pierde.” Se simțea ca și cum mergea împotriva curentului unui râu invizibil, unul care încerca să-l împingă înapoi, în siguranța iluzorie a stagnării.

S-a oprit. Dacă vântul vorbea, însemna că putea fi ascultat. Dacă furtuna putea ridica nisip, putea și să-l lase să cadă. Închizând ochii, a început să-și observe fricile, una câte una. Le-a văzut ca pe niște umbre dansând pe nisip, distorsionate și fragile.

A înaintat și a simțit cum frica din piept era ca o greutate invizibilă, ca o cămilă încărcată cu poveri vechi. Dar ce-ar fi dacă ar da jos sacii plini de îndoieli? Ce-ar fi dacă, în loc să le poarte, le-ar lăsa în urmă, îngropate în nisip, acolo unde le era locul?

Și-a imaginat cum umbrele fricii se topesc sub razele soarelui.

Cum vântul încetează să mai fie un dușman și devine o briză blândă, care îl împinge înainte. Cum nisipul nu mai este un obstacol, ci un drum moale, care îi ghidează pașii.

Pe măsură ce înainta, a înțeles că deșertul nu era un labirint, ci o oglindă. Fiecare frică era doar un miraj, o iluzie ce părea reală doar atâta timp cât refuza să o privească în față. Adevărata eliberare nu venea din fugă, ci din acceptare.

Și atunci, cu inima ușoară ca un fir de nisip purtat de vânt, a pășit mai departe. Nu era pierdut. Era pe drumul său.